|
Printre gunoaie, cred, mi-am rătăcit haina,
busola şi ceasul; spatele mi-a trosnit.
Uşi şi pereţi şi scrisori – mărturii că suflu
Garduri şi ochi ascultând de mă răzvrătesc
Mă trezesc în alt
punct defect şi cald
fix acelaşi rol
n-am să văd niciun ţel
Laţul a-nflorit
ochii s-au căscat
ursul a-ngheţat
stai
Floare de fier ce din plămâni mă apasă
poţi încolţi fiindcă de-acum eşti a mea
Roata carului ne calcă
zi după zi după
zi după zi după
ce-a topit ursul
Florile de fier se bat în sol şi o capcană cos
Fulgii de oţel îngroaşă bruma şi mă-ntorc pe dos
Floare de fier ce din plămâni mă apasă
poţi încolţi fiindcă de-acum eşti a mea
Floare de fier, du-mă departe de casă
fă-mă să rup lanţul ce m-a blocat în infern
Rupe-mi plămânii!
Urs – rupe lanţul!
Urs – da, rupe lanţul!
|
|
Când o să pui şi mâna
Să sădeşti ce ţi-ai propus?
Să te lupţi cu viitura
Ce te-nlănţuie cu un surâs.
Ce vrei sa faci?
Ce o să fim?
Hai, hai, hai cât eşti încă viu
Scutură-ţi tălpile-n câmpul pustiu!
Lasă în urmă şi lume, şi faţă!
Joacă în horă – tu eşti creaţia!
Tu eşti creaţia!
O pânză a gândirii am fi
Făr’ de oceane arzând.
Fără ne’nţelegeri
Ochiul atotvăzător.
Am pluti
spre ţeluri mai înalte.
Cerul ar fi o floare
de foc inofensiv.
Pentru o clipă ne-ar fi teamă
De-a rupe eternul cerc
Apoi am înţelege
Treapta pe care păşim
Scoală-te şi pune mâna
hop, hop, ş-aşa
Rupe, taică, ’n două struna
hop, hop, ş-aşa!
Hai, hai, hai cât eşti încă viu
Scutură-ţi tălpile-n câmpul pustiu!
Lasă în urmă şi nume, şi chiele!
Joacă în horă – tu eşti creaţia!
Tu eşti creaţia!
Tu eşti viu.
|
|
Şuier aspru, prin ce văi
te petreci, subt crengile moi?
Peste rădăcini şi spini,
pe cărări cu mărăcini,
Prin ciulini ascunzi lighioane
născătoare de ghinioane,
Poartă boli în al tău pântec,
împleteşte-n lunci un bocet.
Frunzele cad şi zările se varsă,
Apa e neagră, piscu-i scobit.
Ce deznădejde sădit-a omu’
’n pântecul lumii – cânt adormit.
Eu rag cu inima-nflorită
la mugetul de jale,
descumpănit, în pripă,
născut de-un glas din vale.
Rămâi să pieri!
Rămâi să simţi!
Azi, dezmierdat de soartă,
de veacuri, văzu-ţi, îmbrăcat
cu spini, cărarea-arată-ţi.
Codru, ridică-ţi ascuţitul pinten,
crestele albe, suflul pierit!
Urlă-ţi durerea către înalturi
Spre a-ţi renaşte duhul cernit!
|
